Călătoria Timidei

 

Te regăsești în această poveste?

Ai reușit să scapi de timiditate? Cum?

Dragă cititorule, te invit să citești cele de mai jos.

După ce ai terminat de citit, scrie-mi răspunsul tău la întrebările de mai sus. Îți mulțumesc 🙂

Era vară… aproape de miezul nopții. În casa tinerilor, băiețelul în vârstă de 7 ani, dormea.
Părinții încă erau treji. Mămica a simțit că ceva s-a întâmplat și că nu o să mai ajungă prea repede la spital.
Timida n-a mai avut răbdare să ajungă la spital și s-a hotărât să vină în această lume chiar atunci, la miezul nopții, în casa tinerei familii.
Au urmat anii copilăriei. Mămica era casnică, avea grijă de cei doi copilași.
Tatăl era singurul care avea un serviciu.
Frățiorul mergea la școală deja, nu prea interacționa cu micuța.
Timida cam toată ziua își petrecea singură ziua.
Mămica era mai mereu preocupată de curățenie, cumpărături, mâncare.
Din cauză că tatăl a hotărât ca mămica să rămână în continuare acasă ca să aibă grijă de copii, pe Timida nu au dat-o la grădiniță.
Astfel, aceasta creștea singură, în globul ei de cristal, cu păpușile și cărțile ei.
Paradoxal, jocul ei preferat era să aibă grijă de copii, să fie învățătoare.
Încet-încetișor, a venit și vremea ca Timida să înceapă școala. Fetița avea puțin peste 6 anișori.
A sosit prima zi de școală. Timida era speriată. Nu cunoștea pe nimeni, îi era frică de copii.
A început să plângă. Învățătoarea i-a promis că va avea grijă de ea și că mămica se poate întoarce acasă.
Plângând, Timida a intrat în clasă. A fost așezată în prima bancă, cât mai aproape de învățătoare.
Copiii se uitau neputincioși la copilă. Au încercat să vorbească cu ea, dar aceasta a început să plângă și mai tare.
Învățătoarea a plimbat-o prin școală pe la clasele vecine. Copila nu ridica capul din pământ, nu vorbea, doar plângea. Era foarte speriată, își dorea ca mămica ei să vină cât mai curând și să o ia acasă.
A venit și ora prânzului, mama a venit. A găsit-o pe Timida suspinând de plâns și ținându-se de rochia învățătoarei.

Acomodarea cu mersul la școală a fost de durată. Timida a reușit totuși, după câteva săptămâni, să nu mai plângă.
Dar atât. Nu se juca în pauze cu ceilalți copii, stătea doar in bancă. Învățătoarea a încercat să îî schimbe colegii de bancă, dar degeaba.
La puțin timp însă, a descoperit-o pe Claudia, o fetiță mai mică cu 3 ani. Aceasta îi era vecină.
Bucuria Timidei a fost imensă, în sfârșit descoperise un copil cu care reușea să comunice din toate punctele de vedere.
Fetițele se jucau zilnic în curtea unde locuia Timida, desigur că jocul preferat rămăsese în continuare același.
Timida trăia cumva în două lumi paralele: la școală era aceeași timidă, atentă la ore și cam atât. În schimb acasă, trăia de-acum bucuria de a se juca cu cineva cu care se înțelegea minunat, devenise alt copil.
La 10 ani, Timida s-a îmbolnăvit de hepatită și a început cursurile de școală mai târziu. Când a început clasa a V-a, a constatat că are colegi și profesori noi.
Acomodarea cu aceștia cum credeți că a fost pentru Timida? Destul de grea. Aceasta nu mai plângea, acum doar se făcea la față roșie ca focul, doar dacă o priveai.
Reușea să discute cu tine, dar fața ei era precum racul. Profesorii au “ajutat-o” și mai mult, Timida avea eticheta stabilită: timida clasei.
Anii au trecut, iar pe strada unde locuia copila, a mai apărut un nou prieten, de data aceasta un băiat, Daniel. Timida făcea progrese, avea de-acum doi prieteni buni, singurii cei mai buni. Cu băiețelul a învățat un alt tip de comunicare. Joacă mai puțină, conversații multe. Daniel era pasionat de filozofie și astfel el îi vorbea Timidei despre acest domeniu.
Timidei îi făcea mare bucurie să îl asculte pe Daniel și astfel și-a dezvoltat și mai mult abilitatea de a-și asculta interlocutorul.
A urmat perioada liceului. În timpul liceului, Timida nu a reușit să-și facă nicio prietenă.
După terminarea liceului, a urmat o nouă etapă pentru ea. S-a angajat și a început de-acum să interacționeze cu adulții.
În perioada aceea s-a îmbolnăvit de spasmofilie. Primul serviciu a fost pentru o perioadă scurtă, un job de vară.
După câteva luni, aceasta s-a angajat în altă parte. Lucra în două schimburi, ceea ce pentru ea era greu. Dar în timp ce era la al doilea job, i s-a oferit o oportunitate: aceea de a învăța să lucreze pe un computer. Timida a acceptat bucuroasă noul job, al treilea.
Copila făcea progrese mari pentru ea, la nici 19 ani, avusese deja al 3-lea loc de muncă.
În continuare se înroșea doar dacă o priveai în ochi, dar reușea să răspundă când era întrebată. Ea niciodată nu iniția vreo conversație. Îi era frică să vorbească neîntrebată.
La vârsta de 20 de ani, Timida și-a găsit marea iubire. El, un coleg de școală din clasele V-VIII. Timida a realizat atunci pentru prima oară că totuși cineva din anii de școală, o plăcuse și pe ea, chiar și așa.. cu timiditatea ei. Concluzia ei a fost: copiii nu aveau nimic cu mine, ci eu eram problema. A realizat pentru prima oară că ea de fapt iubește oamenii și i-ar plăcea să discute mai mult cu ei. A hotărât să facă schimbarea, să învețe să își controleze emoțiile, își dorea mult să scape de acea timiditate exagerată cu care se confruntase mai bine de 20 de ani…

Cum a scăpat de acea timiditate exagerată cu pași mici, dar importanți pentru ea în atingerea dorinței?
A trecut la acțiune. A început să își reconstruiască Eul interior. A început să o pasioneze foarte mult cunoașterea de sine.
Sunt multe de povestit și pe acest subiect, cei interesați îi invit la un workshop în care relatez din experiența proprie, care au fost pașii necesari pe care i-am făcut pentru a ajunge la omul de astăzi. Sunt conștientă că mai sunt multe de învățat și călătoria nu se oprește în punctul ăsta, dar pentru mine cel mai important este acum faptul că am reușit să mă eliberez și să pot scrie despre toate acestea.
Vă mulțumesc că existați în viața mea 

Fotograf Marius Mihalache

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe :)
  • 120
    Shares

8 Replies to “Călătoria Timidei”

  1. Parțial mă regăsesc, am fost și eu timid, deși am fost dat la creșă și grădiniță… Cred că am scăpat, măcar parțial, din cauza creșterii încrederii în forțele proprii 🙂
    Super poveste, mulțumim!

    1. Multumesc si eu 🙂

  2. Si eu am fost timida si cred că încă mai sunt! Mai putin ca in anii trecuti dar tot mai am de lucrat la acest aspect…frumoasă povestirea!

    1. Multumesc pentru comentariul tau :*

  3. ” O fetita timiduta/ s a oprit la oglinduta/ in tăcere se privea/ cand mamica o-ntreba : “Ce faci tu iubita mea ?”/ “eu mamico am hotarat/ ca acasa mi e urat/ deci imi iau acum rochita/ si o rosie fundita/ si ma duc la gradinita! Sa ma fac personal dezvoltatoriță” 😉😍

    1. Multumesc :*

  4. Ești extraordinară!
    Mulțumesc pentru c-ai împărțit cu noi, deci și cu mine, o parte din sufletul tău!
    Ești un exemplu de AȘA DA! Dacă ea a reușit, reușesc și eu! 🙂

    1. Îți mulțumesc dragă Antonela și mă bucur mult că ne-am întâlnit 🙂 Da, totul este posibil! 🙂

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.