Iepurele și broasca țestoasă
sau cum am ajuns să-mi dau seama că mai am nevoie să lucrez dacă doresc cu adevărat să ajung la Mine.
Mă uitam mai devreme pe un site cu caricaturi, pierdeam vremea nedorind să încep așa de brusc ziua.
Deodată m-am observat că stăruiam mai mult pe o caricatură (memă pentru cei mai tineri) – era despre binecunoscuta fabulă iepurele și broasca țestoasă.
Și m-am avântat în adâncurile minții, căutând s-o pricep, să văd ce gând a iscat emoțiile contradictorii care au urmat… Prima oară m-am repezit spre ideea că eu sunt precum broasca țestoasă, chiar dacă m-am mai oprit din drumul meu, am mers încetișor, am adormit pe cale de a fost nevoie ca alții să mă trezească, într-un final, târâș-grăbiș am ajuns undeva, și nu oricum, am câștigat întrecerea. Cred că am ajuns la final? Clar nu, e doar o etapă.
Totuși, ceva scârțâia în raționament, era acolo o critică, o emoție care-mi spunea că poate există și alt cadru, în care să mă văd cu adevărat, că sunt de fapt iepurele.
Păi da, mi-am dat seama imediat de ce am fost iepurele. De la o știre recentă. Deși stau cu profesorul în casă (știți voi cine) și aș mai putea lua meditații din când în când ca să iau viteză, mă complac, stau doar în lojă de VIP și în energie împrumutată. Când colo, o tiză de-ale mele din cercul recent de cunoștințe apropiate, care chiar lucrează cu profesorul amintit mai sus, m-a DEPĂȘIT în trombă. Nu e ca și când toți avem traume din copilărie dar da, una din alea ale mele este cea de a te compara cu ceilalți, nu cu tine din trecut.
Cum, cum să fiu depășit EU, când eu stau în energia profesorului aproape 24 de ore din 24? Păi da, deși îmi spuneam că lucram cu mine zi de zi, începând de dimineață, probabil drumul meu spre interior nu se va scurta dacă nu încep cu adevărat să mai lucrez cu mine.
Unii spun că nu e nevoie de nimeni, poți ajunge la finalul călătoriei spre interior singur. Poate că da, totuși cred că scurtezi mult din durată dacă apelezi la ajutoare.
Spre Everest nu te duci în fundul gol, nu? Iei echipament, pioleți, îți forjezi voința și înveți cum să faci să supraviețuiești la peste opt mii de metri. Diferența notabilă pe care o văd este că în călătoria spre interior ai posibilitatea să te oprești la 2000 de metri și dacă observi că nu mai poți continua, dai fuga la tabăra de la bază și mai cauți sfat, îndrumător, ceva.
Totul este să pornești la drum chiar acum în această călătorie pentru care noi toți am aterizat în lumea asta. Nu să acumulezi cursuri peste cursuri, de ce să înveți să te cațeri pe munte când poate drumul tău spre Tine este să înoți oceanul. Doar pornind la drum vei ajunge să realizezi ce îți lipsește din arsenal, din tolba cu care ai venit aici.
Hai la drum, ai toate resursele necesare sau le poți obține căutând. 💖